Asimetrie, divergenţe și comportamente lipsite de repere în lumea IT

Asimetrie, divergenţe și comportamente lipsite de repere în lumea IT

565
Laurent Chrzanovski
Laurent Chrzanovski

Disclaimer:
Am ales să redactăm acest text mai mult pentru a oferi o viziune cât mai neutră posibilă asupra comportamentelor în caz de risc și nu pentru a furniza soluții-cheie aferente. Abundența referințelor pe care le-am extras din revista „Computers in Human Behavior” nu este o preferință subiectivă. Pur și simplu considerăm că această revistă – ca și altele care merg în profunzimea analizelor comportamentale – poate să ofere perspective noi și uneori chiar mai simple și de bun simț despre cum folosim cu toții noile tehnologii, care acum fac parte integrantă din viața noastră cotidiană. Problema care există atunci când te adresezi unui public românofon constă în faptul că încă nu există studii serioase sau date statistice suficiente despre întreaga gamă de comportamente în lumea digitală, specifice cetățenilor din România și Republica Moldova. De aceea ar trebui să analizăm care sunt tendințele acestui domeniu în străinătate și să reflectăm dacă fenomenologiile observate peste hotare sunt valabile pentru „e-cetățenii” din aceste două țări și în ce măsură.

Laurent Chrzanovski

Cu un doctorat în Arheologie Romană obținut de la Universitatea din Lausanne, o diplomă de cercetare postdoctorala în istorie și sociologie la Academia Română, Filiala Cluj-Napoca și o abilitare UE în a coordona doctorate în istorie și științe conexe, Laurent Chrzanovski este co-director de doctorate la școala doctorala la Universitatea Lyon II Lumière și susține regulat cursuri post-doctorale în cadrul mai multor universități principalele din UE; fiind de asemenea, profesor invitat la Universitățile din Fribourg, Geneva și Sibiu. Laurent Chrzanovski este autor/editor a 18 cărți și a peste o sută de articole științifice. În domeniul securității, este membru a „Roster of Experts” din ITU, membru a think-tank „e-Health and Data Privacy” sub egida Senatului Italian, și manager al congresului anual „Cybersecurity in Romania. A macro-regional public-private dialogue platform”.

Comportamentul uman față de tehnologie este azi, antro pologic vorbind, foarte apropiat de cel al învățării senzoriale pe care o are un bebeluș în primii săi 2 ani de viață. Și mă refer mai ales la generația 30+, adică aceea care nu s-a născut cu un «alter-ego» digital.

Pe scurt, în lipsa unei educaţii codificate, furnizată de către familie, mediu profesional, instituţii de stat și mass-media, cetăţeanul digital învaţă „pe propria piele”, zi de zi, ceea ce constituie pentru el o plus-valoare (culturală, economică, relaţională, socială) lucru care însă îi este sau futil sau, mai grav, nociv.
Smart-home sau atunci când toți avem între 6 luni și 1 an… și tatonăm

De pildă, un „smart home” are nevoie de minim 7-10 săptămâni de „ucenicie de descoperire intuitivă” pentru a fi înţeles și stăpânit cu folos de către pro prietarul său. Acest moment, crucial pentru securitatea fizica și digitală a persoanei care a echipat complet casa sa cu tehnologie devine chiar obiec tul unei reflexii adânci din partea cercetătorilor. Se sugerează chiar furnizarea unui device cu rol de „mamă”, adică de ghid-învăţătordisaster recovery pentru timpul necesar ca „e-locuitorul” să înveţe cum să folosească în siguranţă dispozitivele care comunică cu el și cu alţii1. Prima problematică, specifică ţărilor latine, este dorinţa de noutate, încurajată de un conformism faţă de tehnologie ca „status symbol” în cadrul societăţii, mult sporită faţă de ţările nordice sau anglo-saxone. Noile game de telefoane, tablete, laptop-uri, dispozitive IoT, smart watches, etc. sunt văzute ca un simbol de bunăstare socială și, datorită costului lor accesibil, constituie un fenomen încă mai răspândit decât cel legat de mărci și modele de mașini pe care un cetăţean a ales să le cumpere.
Dar în domeniul
securităţii, toate aceste noutăţi nu fac decât să mărească riscul deja ridicat de vulnerabilitate personală și pro fesională. La polul opus se află ţări în care aceste tehnologii deja au trecut de la faza de „noutate indispensabilă pentru a fi la modă” la faza „am într-adevăr nevoie de asta?” .

Cel mai nou studiu sociologic2, de pildă, arată că după câteva luni de utilizare IoT deja începe să își piardă valenţa sa de noutate și că cetăţenii văd ca o reală îmbunătăţire pentru viaţa lor doar foarte puţine aspecte, singurele recunoscute în unanimitate fiind cele ale securităţii de acces a propriei case prin biometrie și ale securităţii fizice anti-furt și anti-incendii.

Încet, încet, dacă reţinem datele principale ale acestui studiu, vedem că tot ceea ce este vândut ca „smart” (televiziune, frigider, home automation, monitorizare CCTV etc.) pierde orice conotaţie pozitivă și devine neutru, adica nu aduce schimbări atât de semnificative în viaţa cotidiană încât să merite cu adevărat investiţia financiară. Însă asimetria în IoT este acum la apogeu. De exemplu, dacă ne referim doar la o parte din studiile menţionate mai sus, numai pentru număr mic de participanţi securitatea sistemelor este înţeleasă sau prezintă interes. Și această neînţelegere sau lipsă de interes îi caracterizează pe toţi cei care au încredere în biometrie mai mult decât în obișnuita cheie de oţel care deschide ușa casei. Această încredere într-o nouă tehnologie nu ridică întrebări și asupra modului în care aceasta funcţionează (cine este furnizorul, care este nivelul său de securitate, cum este configurată aplicaţia biometrică etc.)

Partea pozitivă a studiului însă este că se va intra într-o anumită normalitate în utilizarea doar a dispozitivelor IoT care au o plus-valoare reală pentru viaţa personală, în funcţie de ceea ce dorește și are nevoie cetăţeanul. Exact cum un bebeluș, după câteva săptămâni, își alege, pe criterii cunoscute doar de el, obiectele lui preferate, de viaţă sau de joacă.

Va fi însă necesar să fie inserată și componenta de securitate ca și criteriu de bază, dar și aici vedem un nou „trend”, în Occident. Este vorba despre device-uri, un pic mai scumpe faţă de cele standard, dar verificate de firme de specialitate în termeni de conectivitate securizată, i.e. acest aspect constituie în sfârșit o nouă plus-valoare nu numai pentru clienţi, ci inclusiv pentru marketing-ul multor brand-uri care produc IoT de consum larg.

De asemenea, din ce în ce mai multe firme s-au lansat în crearea de aplicaţii și device-uri de securizare, armonizare și gestionare a tuturor device-urilor unei persoane sau ale unei companii, la modul de a garanta securitatea și intimitatea într-o perspectivă logică și completă3.
Devices: frica fără acțiune sau înțelegerea greșită a autoprotecției
Aceeași asimetrie între folosinţă și înţelegerea riscurilor ajunge la o fază cognitivă aproape dihotomică, cum aflăm de exemplu dintr-o recentă cercetare efectuată în SUA: teama din ce în ce mai mare de a fi atacat (hack-uit) care nu se reflectă în acţiuni reale efectuate pentru a preveni această ameninţare4. În timp ce majoritatea participanţilor la test și-au mărturisit teama că identitatea lor digitală și datele lor financiare ar putea furate, 90% dintre ei mai cred că securitatea are la bază un simplu antivrius și un firewall.

Pentru o ţară atât de tehnologizată ca și SUA, cifrele privindu-i pe cei care nu au setat nici măcar un password de deschidere a unei sesiuni sunt îngrijoratoare: 62% nu au nicio parolă pentru tableta lor, 40% nicio parolă pentru smart-phone-ul lor, și mai mult de atât 31% din persoane încă deschid laptopul personal fără să introducă vreun ID și parolă. Rezumând, uman vorbind, posesorii acestor unelte sunt siguri că până când tableta și PC-ul se află în geanta lor, iar mobilul este încă în buzunar, nu se va întâmpla nimic, exact ca și cu portmoneul sau cheile casei…

Aici sunt încă multe de făcut pentru a-i învăţa pe oameni ceea ce poate face un hacker cu un laptop sau un telefon mobil pus în „sleep mode” și care nu au parolă de acces.
Social media: se schimbă încet atitudinea, dar nu de tot
Reţelele sociale, cu toate controversele despre privacy și modul în care „big data” sunt gestionate, au început să stârnească noi comportamente sau abordări faţă de aceste platforme, în special în Occident.

În ceea ce privește instituţiile, pe lângă campanii ale poliţiei despre grooming, cyberbullying și alte violenţe virtuale, medicii au început campanii de awareness adresate școlilor și părinţilor, privind dependenţa copiilor de reţelele sociale și schimbările comportamentale, uneori grave5, ale celor care devin „online social addict”, pentru că adesea se cumulează această dependenţă cu utilizarea abuzivă a smart-phone-ului personal si cu timpul petrecut pe jocuri online, doua elemente bine studiate de câţiva ani.

Generaţional vorbind, venirea masivă a tinerilor în reţelele sociale începe să contureze noi modalităţi de utilizare a acestora. Studiile arată că din ce în ce mai mulţi utilizatori, de pildă, limitează accesul la contul lor de Facebook, conţinutul lui fiind vizibil numai unui număr foarte limitat de prieteni, iar mesajele mai banale, mai scurte și mai „de moment” sunt trimise prin Twitter6.

Totuși încă putem spune că nu este nici pe departe atinsă măcar o minimă maturitate de utilizare a acestor reţele. Fie pe Facebook, fie pe Twitter sau pe alte reţele gratuite, setarea parametrilor de privacy, mai ales a celor care privesc geolocalizarea, este o opţiune necunoscută sau ignorată de marea majoritate a utilizatorilor. Poate că nu este inutil să reamintim aici că eliminarea fizică a unor generali libieni de către coaliţie a fost posibilă calibrând rachetele exact pe localizarea furnizată de contul de Twitter setat pe telefoanele lor mobile…

Generaţia teenager-ilor începe oricum să schimbe ecosistemul relaţional digital, în sensul că este cea care va fi lovită cel mai mult, și adeseori în mod mai crunt, mai mult pe calea digitală decât pe cea fizică7, atingându-se adeseori urmări care merg până la depresie cronică sau sinucidere. În acest sens, tot prin experienţa „pe propria piele”, adolescenţii nu au aceeași opinie binevoitoare pe care o au adulţii despre aceleași reţele.

Mai mult de atât, tinerii sunt poate primii care folosesc reţelele sociale ca mijloc de „intoxicare” și nu de „informare”… cu false profiluri, false identităţi etc., pe când majoritatea adulţilor, de pildă, încă mai cred că în reţelele sociale așa-zis profesionale sunt foarte puţine identităţi ne-reale, spre deosebire de profilurile reţelelor de socializare private!

Rămâne oricum, și s-a văzut că denunţarea protocolului UE-SUA „Safe Harbour” de către UE la sfârșitul lui 2015 și toţi pașii înapoi făcuţi de aceași UE la începutul lui 2016, ca problematică semnarea contractului – fără să citim cele câteva zeci de pagini pe care le conţine – când aderăm la o reţea gratuită, care nu mai este legată atât de state, cât de acordul pe care cetăţeanul și-l dă agreând printr-un simplu click termenii și condiţiile unei licenţe8.
Alter-ego-ul „online”, de ce atât de diferit față de cel „viu»?
Cu toate acestea, majoritatea cetăţenilor au încă un sentiment mai mare de libertate, sau mai bine zis de dezinhibiţie, atunci când sunt online faţă de cum sunt ei, fizic, în viaţa de zi cu zi.

Ca o revanșă în faţa unei societăţi urbane în care relaţiile sociale reale sunt din ce în ce mai reduse, reţelele sociale au un rol terapeutic, adesea de contrapondere totală.

Cei care au prea puţine relaţii în oraș, au în schimb mii de prieteni virtuali. Cine este foarte introvertit în viaţa de zi cu zi devine cel mai afabil când se simte protejat de interfaţa ecranului…

Acest impact asupra ego-ului și a sentimentului de bunăstare, pentru care în sfârșit beneficiem de studii știinţifice făcute pe o durată si un număr suficient de subiecţi9, este reţeta succesului reţelelor. Dar în același timp, din păcate, prin imprudenţa utilizatorului, acestea devin cutia Pandorei a criminalităţii prin inginerie socială, impostură și fraudă10.

Psihologic vorbind, continuăm să asistăm la o adevărată revoluţie în relaţionarea omului cu mediul său înconjurător real faţă de cel virtual, a cărei amploare nu pare sa înceteze, ba dimpotrivă.

Studiile semantice ale comportamentului uman și ale expresiei sale online în general arată o deschidere aproape copilărească11 care a căpătat, între altele, denumirea știinţifică de „e-language” sau „Language of the Inbox”.
BYOD, întotdeauna BYOD
Nici ţările „mature”, i.e. SUA și Occident, nu și-au schimbat atitudinea lor în ceea ce privește libertatea agajaţilor de a lucra la serviciu cu propriul lor laptop și telefon. Dacă însă în marile puteri economice (SUA, UK, Franţa, Germania, Japonia…) cifrele au coborât totusi în medie sub 45% BYOD faţă de dispozitivele standard furnizate de angajator, totuși în rândul puterilor emergente (Rusia, Brazilia, Africa de Sud…) media este încă de peste 60% și chiar 85% (India, Emirate) în favoarea BYOD12.

Și aici, cele mai recente studii au arătat că fenomenul nu mai este în sine o ameninţare, dar folosirea sa fără să fie încadrată de regulamente organice și de acces securizat către serverele companiei încă reprezintă o problematică majoră. S-a adăugat în plus un fenomen relativ nou, dar a cărui amploare devine îngrijorătoare pentru securitate: folosirea dispozitivelor mobile ca VPN în cadrul firmelor care au o reţea WiFi ce nu permite angajaţilor să acceseze orice tip de website sau de reţea socială.

Așadar, problema s-a deplasat de la BYOD-laptop la BYOD-smartphone, care devine astfel o unealtă extraordinară pentru spionaj industrial și furt de date, atunci când este folosită necorespunzator sau cu rea voinţă.
Toleranță totală sau toleranță 0?
În acest context, în câmpul specialiștilor în securitate, asistăm la o luptă nemaipomenită între două abordări complet diferite.

Prima abordare, cea mai convenţională, îi reunește pe cei care sunt convinși că fenomenul BYOD și al comportamentelor umane greșite se poate contracara prin măsuri tehnice, precum separarea serverelor de email profesionale13 sau controale sporite în definirea, limitarea și trasarea accesului la cloud-ul firmei14.

A doua abordare, propusă în general de experţi în confidenţialitate, este bine rezumată de către Dan Amiga15, fostul Intelligence software security architect al Israel Defense Forces, care susţine că organizaţiile trebuie să ajungă la o disciplină de muncă cu un nivel aproape militar în ceea ce privește securitatea și la o toleranţă zero pentru cine greșește.

Este evident că ambele tabere au dreptate și motivaţii coerente în ceea ce propun, și că aplicarea unei politici reușite se situează undeva la mijlocul ambelor teorii, în funcţie de gradul de interes economic al brevetelor, activităţilor sau a bazelor de date ale fiecărei companii. Dar pentru a fi implementate, trebuie rezolvat principalul obstacol în calea securităţii, adică lipsa de cultură de bază asupra ceea ce înseamnă securitate și riscuri.

Numai atunci când un angajat sau un CEO a înţeles cu adevărat riscurile, vor fi evitate multe greșeli care se fac zilnic online și va fi acceptată inclusiv o toleranţă zero, incompatibilă cu trendul actual al psihologiei muncii care pledează pentru un liber acces la internet ca stimulator de eficacitate în muncă. Implicit, întrucât atât CEO-ul cât și angajatul firmei au fiecare o familie, preluarea unui model de educaţie privind bazele securităţii în cadrul companiei va avea consecinţe pozitive directe asupra un grup mult mai mare de cetăţeni.

Așadar, unul din cei mai buni – dar și mai neglijaţi până acum – vectori de educaţie pentru adulţi sunt chiar companiile, așa cum bine arată de exemplu acea parte a programului Child Online Protection publicat de ITU care este destinată companiilor din sectorul industrial și telco16.
Media generalistă și „Breaking News»: vectori de înspăimântare sau de conștientizare?
Desigur, rata de penetrare a unei știri către o audienţă cât mai mare o furnizează organele de presă convenţionale (radio, tv, ziare), în forma lor tradiţională sau digitală. Însă, formatul prea des senzaţionalist și prescurtat în care știri complexe sunt difuzate către un mare public are până acum, în domeniul securităţii digitale, un efect mai mult negativ, chiar înspăimântător.

Asistăm la o creștere a efectului unor astfel de știri, până la nivel de alarmare a cetăţenilor, cu efect uneori de „conspiraţionism”, dar nicidecum, în UE, nu putem să vorbim încă de o creștere a conștientizării prin media generalistă.

Într-unul dintre puţinele studii care arată percepţia cetăţenilor tuturor statelor UE privind identitatea lor digitală și riscul de furt, vedem de pildă că România este prima în topul ţărilor unde „victimizarea”, sau sentimentul de a fi victimă potenţială/reală a furtului de identitate este sporit, alături de Irlanda, Austria, Bulgaria și UK17. Dar motivaţiile acestui sentiment sunt radical diferite dacă observăm fiecare din aceste ţări în parte. Grafic după Williams, op. cit., fig. 3, p. 36

În Irlanda, UK și Austria, statul a lansat campanii de sensibilizare cu foarte puternic caracter emoţional prin mass-media, desemnate să îndrume cetăţenii să se informeze mai bine și să acceseze materiale postate online de diferite instituţii ale statului. Au urmat evident dezbateri, și un număr de emisiuni dedicate acestei tematici, care au avut ca prim efect, o creștere a fricii, dar și o documentare sporită a cetăţenilor.

În România și în Bulgaria, mass-media nu a făcut altceva decât să propage știri alarmiste, care nu au fost urmate de nicio dezbatere. Acest fenomen, dublat de o dezamăgire socială și politică a cetăţenilor, a adus un mare prejudiciu de imagine și de încredere în capacitatea Statului de a îi apăra în mediul virtual.

Lipsa unui răspuns puternic al statului pe aceleași canale – cu excepţia unor spoturi recente ale Poliţiei Naţionale asupra riscului de pedofilie pe net (grooming) – deși există în România conţinut educaţional sau informativ online, fie la CERT-RO, fie la SRI, fie în ministerele competente, explică o situaţie „de reflex uman” care nu are legătură cu numărul mare de infracţiuni sau de furturi, exact ca și în cazul impresiei bune sau proaste despre securitatea fizică pe care cetăţeanul o are în orașul unde trăiește, cum bine subliniază studiul britanic.

În SUA, dimpotrivă, un breaking news alarmant, publicat în 24 februarie de către cel mai citit ziar din ţară, USA Today18, a reușit să antreneze o dezbatere naţională și a fost urmată, în același ziar, de o serie de sfaturi de bază pentru cetăţeni.

La aterizarea unui zbor intern Dallas-Raleigh, ziaristul Steven Petrow, care își petrecuse întreaga călătorie folosind on-board internet furnizat de operatorul agreat al companiei aeriene, a fost abordat de un hacker care i-a recitat, cuvânt cu cuvânt, fragmente din emailurile trimise de acesta.

Compania responsabilă cu sistemul de operare a recunoscut rapid că acest tip de breșă este posibilă și s-a limitat la recomandarea de a nu folosi serviciile sale fără VPN, fără sisteme de protecţie bune și, culmea, „de a nu accesa sau a trimite materiale confidenţiale” prin on-board internet, la fel ca și prin reţelele WiFi terestre publice.

Articolul a stârnit indignare și vor urma anchete, procese etc. fiindcă în SUA este vorba de „liability” și dacă compania aeriană a ales acel provider, are și ea o parte din responsabilitate.

Mai ales într-un ziar de impact, cum este cel pomenit mai sus, o conversaţie cu unul dintre avocaţii American Civil Liberties Union valorează cât zeci de spoturi publicitare. Acesta, la întrebarea „cine este în pericol aici?”, a răspuns „Oricine are încredere în securitatea uneltelor tehnologice”, apoi a dat mai multe sfaturi foarte simple și utile pentru utilizatori.

Din aceste exemple ne dăm seama cum ar putea să acţioneze instituţiile și ONG-urile pentru a „folosi” aceeași media generalistă pentru a da elemente de siguranţă cetăţenilor.
Concluzie: identitatea digitală, ce este și cine trebuie să o protejeze?
Tot ce este scris mai sus duce de fapt către un singur concept: identitatea digitală și privacy. Aici, probabil, mai ales în România, ne aflăm în cea mai mare asimetrie comportamentală posibilă.

Pe de o parte, o mare majoritate a cetăţenilor sunt precauţi, sceptici sau chiar critici când este vorba de legi, măsuri sau instituţii care au sau ar putea să intervină în domeniul deja conotat negativ cu cuvântul atotcuprinzător „big brother”.

Pe de altă parte, ca occidental, mărturisesc că nu am văzut în nicio altă ţară atâta lume, de la simplu cetăţean la om politic, care nu folosește niciun email, public sau personal, cumpărat, găzduit de o firmă de încredere și legat de un contract. Este încă prea puternică atracţia conturilor gratuite, a spaţiilor de stocare online gratuite, să nu mai vorbim despre partea de reţele sociale.

A fi un cetăţean digital înseamnă a ști că orice serviciu gratuit se plătește cu… datele personale, și că acestea acum au o valoare19 de multe ori peste cei… 2-3 Euro preţul probabil al unui sistem de email închiriat pe un server securizat.

Mai mult de atât, reiese bine din cele mai recente cercetări că fiecare dintre noi este primul responsabil de securitatea datelor și a identităţii sale personale, contextul juridic creat de globalizare și de servicii (reţele, browser-e, software, sisteme de operare) pe care le folosim zilnic nemaipermiţând să fim 100% protejaţi de statul al cărui cetăţeni suntem sau în care am ales să trăim20.

Indiferent de cadrul legislativ naţional sau european, fiecare end-user, fiecare cetăţean trebuie să fie conștient de responsabilitatea sa în modul în care folosește uneltele digitale și de ceea ce posteză el însuși pe net. Apoi, nu ar strica și niște cunoștinţe de bază pentru a găsi ce postează alţii despre el, prin OSINT de pildă.

Până când nu se va hotărî un framework mai dur, dacă se va dori, la nivelul întregii UE, conceptul american de liability, în sensul larg, este de departe cel mai convingător, pentru cetăţeni ca și pentru afaceri.

„Good old”, textul lui Steven Caponi publicat în 2013 pe blogul Reuters, rămâne o excelentă lectură pentru a privi lumea digitală ca actor și nu ca victimă21; această pledoarie, destinată CEO și board-urilor firmelor americane care sunt acum responsabile legal în caz de prejudiciu adus prin criminalitate informatică, este ușor de citit și revelează cât și fiecare dintre noi este responsabil legal pentru propriul eu digital și faptele sale.

Doar apoi vin soluţiile tehnice, care sunt multe, adesea foarte bune și nu neapărat scumpe, dar care niciodată nu vor salva daunele făcute de naivitatea umană și buna credinţă faţă de necunoscuţi, prin mail-uri, reţele sau forum-uri. Cum bine scrie Luca Tenzi în acest număr al revistei, este timpul să abandonăm conceptele de securitate fizică și cibernetică și să re-învăţăm bazele prudenţei, care în marile multinaţionale are un nume extraordinar de potrivit: securitatea logică. 
Note:
1 Victor R.L. Shen, Cheng-Ying Yang, Chien Hung Chen, A smart home management system with hierarchical behavior suggestion and recovery mechanism, in Computer Standards & Interfaces 41 (2015), pp. 98-111
2 Tainyi (Ted) Luor, Hsi-Peng Lu, Hueiju Yu, Yinshiu Lu, Exploring the critical quality attributes and models of smart homes, in Maturitas 82 (2015), pp. 377-386
3 Martin Henze, Lars Hermerschmidt, Daniel Kerpen, Roger Fling, Bernhard Rumpec, Klaus Wehrle, A comprehensive approach to privacy in the cloud-based Internet of Things, in Future Generation Computer Systems 56 (2016), pp. 701-718
4 Jon D. Elhai, Brian J. Hall, Anxiety about internet hacking: Results from a community sample, in Computers in Human Behavior 54 (2016) 180-185
5 Nikos Xanidis, Catherine M. Brignell, The association between the use of social network sites, sleep quality and cognitive function during the day, in Computers in Human Behavior 55 (2016), pp. 121-126
6 Francesco Buccafurri, Gianluca Lax, Serena Nicolazzo, Antonino Nocera, Comparing Twitter and Facebook user behavior: Privacy and other aspects, in Computers in Human Behavior 52 (2015), pp. 87-95
7 Tracy E. Waasdorp, Catherine P. Bradshaw, The Overlap Between Cyberbullying and Traditional Bullying, in Journal of Adolescent Health 56 (2015), pp. 483-488
8 Jeff rey T. Child, Shawn C. Starcher, Fuzzy Facebook privacy boundaries: Exploring mediated lurking, vague-booking, and Facebook privacy management, in Computers in Human Behavior 54 (2016) 483- 490
9 Jan-Erik Lönnqvist, Fenne grosse Deters, Facebook friends, subjective well-being, social support, and personality, in Computers in Human Behavior 55 (2016) 113-120
10 Ryan Heartfi eld and George Loukas, A taxonomy of attacks and a survey of defense mechanisms for semantic social engineering attacks. ACM Computing Surveys 48:3, Article 37 (December 2015), 39 pages
11 Heather Macdonald, The Language of the Inbox A Radical Rethinking of Hospitality, in David Goodman and Mark Freeman (eds.), Psychology and the Other, Oxford 2015, 19 pp.
12 Morufu Olalere, Mohd Taufi k Abdullah, Ramlan Mahmod, Azizol Abdullah, A Review of Bring Your Own Device on Security Issues, in SAGE Open 2015:3 (April-June), pp. 1-11
13 Fernando Sanchez, Zhenhai Duan, Yingfei Dong, Blocking spam by separating end-user machines from legitimate mail server machines, in Security and Communications Networks 9 (2016), pp. 316-326
14 Nikos Fotiou, Apostolis Machas, George C. Polyzos, George Xylomenos, Access control as a service for the Cloud, in Journal of Internet Services and Applications 6:11 (2015)
15 M. Heller, Military-grade security focuses on isolation and action, Tech Target, 03/03/2016 (http:// searchsecurity.techtarget.com/news/4500277986/Military-grade-security-focuses-on-isolation-andaction)
16 ITU/D, Guidelines for Industry on Child Online Protection, revised ed. 2015 (http://www.itu.int/en/cop/ Documents/bD_Broch_INDUSTRY_0909.pdf)
17 Matthew L. Williams, Guardians upon high: an application of routine activities theory to online identity theft in Europe at the country and individual level, in British journal of Criminology 56 (2016), pp. 21-48
18 http://www.usatoday.com/story/tech/columnist/2016/02/24/got-hacked-my-mac-while-writingstory/80844720/
19 Cf. un rezumat a problematicii in M. van Lieshout, The value of Personal Data, in J. Camenisch, S.Fischer-Hüber, M. Hansen (eds.), Privacy and Identity Management for the Future Internet in the Age of Globalisation, Cham 2015, pp. 26-38
20 Michael Searson, Marsali Hancock, Nusrat Soheil, Gregory Shepherd, Digital citizenship within global contexts, in Education and Information technologies 20 (2015), pp. 729-741
21 Steven L. Caponi, Cybersecurity and the board of directors: avoiding personal liability, , incepe pe http:// blogs.reuters.com/fi nancial-regulatory-forum/2013/07/25/cybersecurity-and-the-board-of-directorsavoiding- personal-liability-part-i-of-iii/

SIMILAR ARTICLES