Sector public, privat & voluntariat. Pot ele colabora pentru un spaţiu virtual...

Sector public, privat & voluntariat. Pot ele colabora pentru un spaţiu virtual mai sigur?

Vassilios Manoussos, MSc,PGC,BSc,AAS Digital Forensics & E-Crime Consultant, Strathclyde Forensics Associate Lecturer, Edinburgh Napier University National Adviser (Online Safety of children and vulnerable adults), Roshni (Scottish Charity)
Vassilios Manoussos, MSc,PGC,BSc,AAS Digital Forensics & E-Crime Consultant, Strathclyde Forensics Associate Lecturer, Edinburgh Napier University National Adviser (Online Safety of children and vulnerable adults), Roshni (Scottish Charity)

autor: Vassilios Manoussos

Platforma și stakeholder-ii ei

Recent am avut oportunitatea și onoarea de a participa la conferinţa Cybersecurity in România de la Sibiu. A fost o experienţă excelentă care m-a pus în contact cu oameni foarte interesanţi din industrie, dar și din mediul academic, forţele de poliţie și administraţia locală.

Experienţele din acea săptămână au fost amestecate: unele mi-au confirmat temerile legate de birocraţia administraţiei și de incapacitatea de a gândi în afara șabloanelor, care pun stavilă progresului. Am întâlnit oameni care au o viziune a unei Românii avansate din punct de vedere tehnologic, a unei societăţi care oferă șanse egale de acces la informare și la educaţie.

Și eu sunt originar din Balcani, zonă în care birocraţia statală și legile învechite stau (și din păcate vor mai sta) în calea progresului.

Aspectele legate de securitatea cibernetică, siguranţa copiilor în mediul online, accesul facil și corespunzător la informaţie și la cunoaștere și protejarea victimelor infracţiunilor care se comit online sunt complexe și nu ţin doar de o organizaţie sau de un singur grup.

Educaţia în privinţa comportamentului online este necesară deoarece există lacune grave în aproape toate sistemele educaţionale adresate tineretului. După părerea mea, aceste lacune trebuie eliminate prin efortul combinat al specialiștilor, mediului academic și ONG-urilor.

Despre dialogul public-privat sunt multe lucruri de spus. A fost evident pentru toţi cei care am participat la conferinţă că politicienii trebuie să fie mai deschiși sfaturilor care vin din sectorul privat și că nu trebuie să pună în prim plan doar avantajele politice.

Administraţiile guvernamentale nu sunt un scop în sine. Cei care lucrează în cadrul lor înţeleg foarte puţin modul în care industria funcţionează. Echilibrul este undeva la mijloc și atunci când sectorul privat își manifestă îngrijorarea, guvernele cărora le pasă ascultă.

Organizaţiile de voluntari din Marea Britanie (unde trăiesc) joacă un rol extrem de important în societatea noastră, iar companiile, instituţiile de învăţământ și administraţiile locale și centrale recunosc acest fapt și le acordă sprijin. Multe companii din Marea Britanie sprijină în mod deschis voluntariatul și ONG-urile și (pe lângă sprijin financiar) le oferă infrastructură, instruire și suport. Dar această schemă funcţionează ca un lanţ trofic și nu izolat în cadrul fiecărui sector.

Guvernul stabilește liniile directoare pentru un anumit aspect (de exemplu pentru siguranţa spaţiului virtual) și finanţează administraţiile locale pentru administrarea și implementarea acestor decizii. Administraţiile locale colaborează cu ONG-urile și companiile pentru stabilirea detaliilor și le ghidează apoi pentru atingerea unor obiective comune.

 Acesta este un model pe care l-am văzut funcţionând în Marea Britanie în ultimii 15 ani. S-ar putea să nu fie perfect, dar funcţionează mai bine când vine vorba despre atingerea obiectivelor, decât dacă o autoritate unică ar încerca să rezolve o problemă ignorându-i pe toţi ceilalţi stakeholder-i.

Unele dintre suspiciunile mele s-au confirmat în timpul șederii la Sibiu. Legislaţia și birocraţia centrală frânează autorităţile locale și instituţiile academice. Sectorul voluntariatului trebuie să se dezvolte și să-și ocupe locul corespunzător în societate. În Marea Britanie ONG-urile furnizează toate serviciile vitale pe care guvernul nu reușește să le furnizeze, sau pe care nu le consideră viabile din punct de vedere financiar.

Schemele de voluntariat sunt mai flexibile prin însăși natura lor. Ele își pot adapta funcţionarea fără să aibă nevoie de directive politice sau de modificări în cadrul legal.

Modificarea modului în care guvernele funcţionează este uneori o sarcină aproape imposibilă. Dar modificarea modului în care oamenii acţionează pentru ajutorarea altor oameni este fezabilă.

Dată fiind experienţa mea din Grecia și din Marea Britanie, în industrie, administraţie și în voluntariat, nu îmi pot imagina o viitoare platformă de cooperare și dialog în care aceste trei sectoare să nu fie cei mai importanţi stakeholder-i.

Prioritățile

Fiecare ţară trebuie să-și stabilească priorităţile în funcţie de particularităţile care ţin de poziţia geografică, economică, de cadrul social și de factorii  culturali ai poporului său. Nu există o soluţie unică care să se potrivească tuturor. Cu toate acestea este înţelept să evaluezi experienţa altora și să îi implici dacă aportul lor poate fi valoros și se poate adăuga bagajului propriu de cunoștinţe.

Pentru început este necesar un forum, un loc în care stakeholder-ii să se întâlnească și să decidă ce anume trebuie făcut. Acest lucru este delicat, în mod special pentru sectorul public.

A doua prioritate este evaluarea situaţiei din ţară, din regiune și din restul lumii. Forumul trebuie apoi să decidă ce experienţe trebuie preluate și cum și dacă are sens cooptarea unor străini care au mai lucrat, cercetat și care au obţinut rezultate în acest domeniu.

Unul dintre impedimentele care trebuie depășite ţine de meschinăriile legate de aspecte de genul „cine să facă” și „cine își va asuma meritele”. Reţineţi: acesta va fi motivul de eșec al oricăror eforturi care nu depășesc acest impediment.

După părerea mea personală și profesională, priorităţile ar trebui să fie următoarele:

  1. Evaluarea situaţiei din ţară și stabilirea unui plan de acţiune pe termen scurt, mediu și lung.
  2. Stabilirea unor obiective realiste.
  3. Diferenţierea abordărilor de utilizat pentru grupuri diferite. Copiii, adolescenţii, oamenii de afaceri și pensionarii nu pot și nu trebuie abordaţi în același fel și cu aceleași procese.
  4. Stabilirea unui cadru clar pentru educarea populaţiei.
  5. Stabilirea unui cadru pentru sprijinirea victimelor infracţiunilor online.
  6. Utilizarea de specialiști în serviciile sociale, poliţie și universităţi care să introducă și să perfecţioneze abilităţi. Victima unei hărţuiri virtuale ar putea să difere de victima unui hărţuitor din lumea reală.
  7. Stabilirea unor grupuri de lucru care să evalueze toate eforturile anterior menţionate. Implicaţi voluntarii. Aceștia sunt oameni care pot adăuga abilităţi inestimabile la un cost minimal.
  8. Schimbarea cadrului legal. Acţiunile din spaţiul virtual, infracţiunile online și activităţile teroriste nu pot fi tratate cu legi create în anii ‘60 sau înainte de al doilea război mondial.

Dar mai mult decât orice există un aspect care trebuie să constituie pilonul oricărui efort în această direcţie: cooperarea internaţională. Guvernul României poate beneficia de know how-ul și experienţa altor guverne europene. Companiile internaţionale își aduc deja aportul, iar sectorul de voluntariat trebuie să crească și să stabilească relaţii de colaborare în toată Europa.

Drumul înainte nu poate fi decât împreună. Cuvintele lui John Donne, chiar dacă sunt vechi de 400 de ani, nu au fost niciodată mai actuale: „Nici un om nu este o insulă în sine; fiecare om este o bucată din continent, o parte a întregului … și prin urmare nu contează pentru cine bat clopotele; bat pentru tine.” 

 

SIMILAR ARTICLES